Schimbare de adresă

Anunţ important:

„Străfulgerările” n-au murit, doar s-au mutat. Acum le puteţi găsi zilnic, într-o formă mai atractivă, la adresa http://fulger.hotnews.ro. See you there!

Din nou despre „4.3.2” – nu-l rataţi!

„4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” de Cristian Mungiu are perfecţiunea formală a unui cinema inteligent, sigur pe mijloacele sale şi exact până la cel din urmă detaliu, dar şi autenticitatea unui film realist de excepţie. Toate planurile-secvenţă, lungi şi foarte lungi, toate filmările alerte, cu camera pe umăr sau în mână, toate prim-planurile sunt justificate prin raportare la poveste şi mai ales la protagonista ei. Autorul, secondat excelent de Oleg Mutu, unul dintre cei mai înzestraţi directori de imagine din România, pune accentul pe metamorfoza prin care trece Otilia (Anamaria Marinca) de-a lungul unei singure zile. Astfel, mişcările aparatului de filmat reflectă trăirile personajului principal, aducându-l mai aproape de spectatori. Rezultatul este fascinant: nu ţin minte vreun alt film la care să fi empatizat atât de intens cu protagonista sa. Celelalte personaje (fiecare complex, cu propriile sale motivaţii) sunt caracterizate prin relaţiile pe care le au cu această figură centrală. Găbiţa (Laura Vasiliu), colega de cameră şi prietena cea mai bună a Otiliei, pare iniţial fragilă şi naivă, dar se dovedeşte manipulatoare şi profitoare. Domnu’ Bebe (Vlad Ivanov) este un bărbat complexat, care încă locuieşte cu mama sa şi căruia interzicerea avortului de către Ceauşescu îi oferă metoda ideală de a-şi satisface poftele sexuale. Adi (Alexandru Potocean), iubitul Otiliei, după ce a fost crescut în puf de nişte părinţi cu o poziţie socială bună, este incapabil să-şi asume vreo responsabilitate. Iată deja cum filmul slalomează printre numeroase teme mari: prietenie şi solidaritate, dragoste şi responsabilitate, manipulare şi şantaj etc. Iată de ce contextul poveştii, plasată în România anului 1987, nu este extrem de important, semnificaţiile sale fiind de fapt universale. De aceea, autorul a decis să reducă la minimum numărul referirilor la Partid şi „preaînţeleptul” său conducător, considerând esenţial ca publicul să simtă – şi asta se simte în fiecare cadru – că personajele trăiesc într-un univers oprimant, guvernat de legi absurde, care încurajează dezumanizarea. Între dramă psihologică şi thriller social, filmul vorbeşte tocmai despre o tentativă de rezistenţă în faţa acestei dezumanizări, pentru care protagonista ajunge să plătească un preţ groaznic. Plot-ul nu este chiar atât de simplu pe cât ar putea părea din aceste rânduri, iar Cristian Mungiu refuză să ne ofere totul pe tavă (există şi piste false sau elemente ambigui, cum sunt cuţitul sustras de Otilia din „geanta medicală” a lui Bebe sau buletinul uitat de acesta din urmă la hotel), la fel cum refuză să-şi judece personajele sau să transmită vreun mesaj, explicit sau implicit. De aceea, „4.3.2” este un film profund moral, fără a fi nici o clipă moralizator, semnat de un cineast matur, care urmăreşte – cu obstinaţie şi până la ultimele consecinţe – adevărul poveştii sale, nedorind să-i amăgească sau să-i menajeze pe spectatori, ci să-i stimuleze să-şi depăşească propriile limite. Astfel, evitarea multdiscutatei secvenţe – în timp real – cu fătul avortat ar fi reprezentat, din perspectiva demersului onest de până atunci al autorului, o minciună grosolană, care nu numai că ar fi periclitat tensiunea atent construită anterior, dar ar fi dovedit şi desconsiderarea publicului. Memorabilul cadru final, în care senzaţionala Anamaria Marinca priveşte, cu chipul transfigurat (suferinţa sa este opusă atmosferei sărbătoreşti din jur, la fel ca şi în scena mesei din casa părinţilor lui Adi), către noi, cei aflaţi în faţa ecranului, ne îndeamnă să reacţionăm şi chiar să ne punem sub semnul întrebării propria umanitate. Chiar şi fără prestigioasele premii internaţionale pe care le-a obţinut, „4.3.2” ar fi rămas una dintre marile reuşite ale cinematografiei româneşti şi ale cinema-ului în general.

Cine ce mai face şi de ce (1)

Alexandra Olivotto (Cotidianul) a pus mâna pe scenariul noului film al lui Adrian Popovici („Vlad Nemuritorul”, „Un acoperiş deasupra capului”), intitulat „Povestea unui secol”. Acum vreun an, Cinemagia ne anunţa că producţia are un buget estimat la 3 milioane de euro şi că „proiectul are deja asigurată o finanţare de 6,5 milioane de lei [aproape 2 milioane de euro, n.m.], de la Centrul Naţional al Cinematografiei, agenţii de publicitate şi alţi investitori privaţi”. Acum, Alexandra Olivotto revine asupra problemei banilor: „cineastul Adrian Popovici a obţinut 430.000 de lei [aproximativ 120.000 de euro, n.m.] în 2005, în urma contestaţiei depuse la CNC privind rezultatele concursului de scenarii”. Ce să mai înţelegem de aici? În fine, de unde au strâns producătorii atâţia bani contează mai puţin. Întrebarea este dacă filmul ăsta merită să existe sau nu. Având în vedere „capodoperele” anterioare ale numitului (pseudo)regizor şi plot­-ul noului film, pe care ziarista de la Cotidianul ni-l oferă cu linguriţa, răspunsul nu poate fi decât unul. Interesant este că rolul protagonistei la bătrâneţe va fi interpretat, pare-se, de Vanessa Redgrave. De la unul dintre cei mai importanţi autori ai cinematografiei mondiale (Antonioni) la cel mai lipsit de har regizor al cinematografiei româneşti contemporane (Popovici): how low can one go? În alte roluri: Amy Hayes, Vincent Regan (unul dintre spartanii lui Leonidas din „300”), Maia Morgenstern, Mădălina Ghiţescu, Claudiu Bleonţ şi... cuplul Vlad & Mihaela Rădescu. Dacă nu ştiţi de unde să-l luaţi pe Vlad „Porumbescu” Rădescu, luaţi-l (chiar vă rog!) din actuala comisie de selecţie a scenariilor de ficţiune de la CNC.

Super concurs!

Aveţi mai jos o mostră de noncritică de cinema dintr-o revistă oarecare:
„Premiera s-a ţinut într-o sală arhiplină, parcă predestinat numită Republica, pentru că autorul scenariului, spre stupoarea celor care îi admiră creaţiile, a decis de dragul unei replici spuse de Vizante şi care ar fi trebuit să fie copleşitoare – «Pe platou, eu (regizorul) domnesc», – l-a înfăţişat pe Majestatea Sa Carol I al României, care s-a demonstrat că este una dintre cele mai îndrăgite şi măreţe figuri ale istoriei noastre, recunoscute chiar de românii foarte numeroşi, într-un personaj ridicol şi despotic, ba chiar sărac cu duhul, ceea ce nu numai că nu corespunde realităţii, dar este direct o lezmajestate!”
Dacă reuşiţi să identificaţi autorul / autoarea, puteţi câştiga... un abonament la Cinematecă!
Restul e tăcere...

Naţional şi universal

Ce îi leagă în primul rând pe reprezentanţii Noului cinema românesc este devotamentul lor, dus uneori la extrem, faţă de adevărul poveştilor şi al personajelor aduse pe ecran. Începând cu Cristi Puiu, tinerii regizori au început să-şi pună mult mai multe întrebări decât predecesorii lor privind alegerile pe care trebuie să le facă pe tot parcursul procesului creativ şi responsabilitatea morală a unui autor. Chiar dacă răspunsurile pe care ei le dau prin film nu sunt întotdeauna cele mai bune cu putinţă, este important că întrebările există subiacent şi ele dau caracterul universal al producţiilor cinematografice rezultate. În esenţă, un autor (nu doar) de film din SUA, Franţa sau Italia îşi pune aceleaşi întrebări despre lume şi viaţă ca un autor român; astfel se poate explica marele succes de care se bucură cineaştii noştri în străinătate.
(răspuns la o anchetă a revistei 22)

Cum să nu mă supăr?

Am auzit păreri atât de radical diferite despre „Nu te supăra, dar...” („Don’t Get Me Wrong”, 2007), documentarul cu care Adina Pintilie a concurat la Locarno, în secţiunea „Filmmakers of the Present”, încât ardeam de curiozitate să-l văd. Am realizat acum că aceste două trenduri de opinie (unul foarte favorabil, altul complet nefavorabil) care s-au format în jurul filmului vorbesc despre două viziuni diametral opuse asupra documentarului: obiect estetic vs. document uman. Înţeleg ambele părţi, dar asta nu mă împiedică să ader la tabăra contra. „Nu te supăra, dar...” este un film mai mult decât imoral, e de-a dreptul inuman. Cel mai bun exemplu sunt cele trei secvenţe (de parcă una nu era de ajuns!) în care îi vedem pe câţiva dintre bolnavii psihici ai ospiciului din Călugăreni fie cum îşi fac nevoile la oliţă sau de-a dreptul pe ei, fie cum sunt şterşi la cur şi li se pun „pamperşi”. E drept, documentarul trebuie să ne ofere adevărul personajelor sale, să ni le arate aşa cum trăiesc ele, dar nu există oare şi nişte limite, mai ales atunci când aceşti oameni nu sunt conştienţi de ceea ce fac şi zic?! Când am aflat că regizoarea le-a mai şi pus vorbe în gură (probabil şi nesfârşitele discuţii despre divinitate şi fiinţe supranaturale), făcându-i să joace aşa cum a vrut ea, astfel încât să-i iasă cadrele perfecte şi să-şi evidenţieze mesajul, m-am enervat şi mai tare. În rest, „Nu te supăra, dar...” este bine construit şi filmat, dar...
Cred în continuare în talentul Adinei Pintilie, însă tare mi-e teamă că pentru ea, atât în filmul de ficţiune, cât şi în cel documentar, sunt mai importante temele (mari) decât oamenii (mici).
P.S. Am avut o discuţie cu regizoarea, care a infirmat zvonul cum că le-ar fi dat vreun text personajelor, singura intervenţie a sa fiind de fapt provocarea unei discuţii. Îmi cer scuze pentru dezinformare. (16.09)

Potter the Fifth

Am tot amânat să văd „Harry Potter and the Order of the Phoenix” al lui David Yates (al cincilea film din serie, al patrulea regizor!) până când am terminat de citit cărţoiul (two to go!). Un episod de tranziţie (şi romanul, şi filmul), care nici nu merită văzut dacă nu ai urmărit până acum seria (elipsele deranjează deseori) şi care putea lipsi, dacă J.K. Rowling nu ar fi vrut să ne pregătească pentru marea înfruntare, explicându-ne din nou că între Harry şi Lord Voldemort există o legătură foarte strânsă şi că, vorba nemuritorilor, in the end there can be only one (as if we didn’t know that...). Uitasem: ne luăm adio şi de la the godfather Sirius Black (so long, Count Dracula!); aşadar, un aliat în minus pentru Harry. Dintre noutăţi, merită amintite Imelda Staunton (Dolores Umbridge) – demenţială! – şi Helena Bonham Carter (Bellatrix Lestrange, the evil cousin a lui Sirius); a mai rămas oare vreun actor britanic cunoscut care să nu fi apărut deloc în seria asta? Scenaristul Michael Goldenberg a tăiat la greu din materia narativă a romanului (no more quidditch, idila lui Harry cu Cho este expediată rapid, nu mai apare profesorul-centaur renegat de neamul său etc.), astfel încât „Harry Potter and the Order of the Phoenix” depăşeşte cu puţin două ore, când ar fi putut fi de patru ore (cât ar fi exultat fanii!). În rest, un film nici prea înălţător, dar nici prea plictisitor; duelul din Ministerul Magiei este spectaculos, dar parcă nu e destul. Sper că vom reuşi să vedem în 2008 penultimul episod, semnat tot de David Yates.