Un documentarist cu vocaţie de antropolog

Aţi auzit de Gheorghe Şfaiţer? Bag mâna în foc că nu. De altfel, dacă aţi fi puşi să numiţi documentariştii importanţi din România, probabil v-ar ajunge degetele de la o mână, iar marea majoritate a regizorilor numiţi ar fi din Bucureşti. Din fericire, spre deosebire de filmul de ficţiune, documentar nu se face doar în Capitală, ci şi în alte oraşe (Cluj, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, Timişoara etc.). Născut în 1950 la Hârlău (Iaşi), Gheorghe Şfaiţer a absolvit secţia de Imagine a ATF-ului, lucrează de ceva timp pentru TVR Timişoara, este profesor la Facultatea de Design (?!) din acelaşi oraş şi face filme de pe la începutul anilor ’90. Auzisem de el, dar abia acum câteva zile i-am văzut un prim documentar, „Sălaşul” (2001), care a câştigat premiul secţiunii româneşti la Astra Film Fest 2002 (împărţit cu „Penitenciar” de Cătălin Ştefănescu – mult mai slab, din păcate).

Gheorghe Şfaiţer practică un cinema de tip observaţional, refuzând să influenţeze în vreun fel comportamentul personajelor sale. În „Sălaşul”, film purtând ca motto previzibilul – şi fumatul – aforism blagian cu eternitatea şi satul, vedem, timp de aproape o oră (care cu siguranţă va fi greu de suportat de mulţi spectatori), câţiva ţărani dintr-o zonă montană (nici nu aflăm despre ce loc e vorba) desfăşurându-şi activităţile cotidiene (mulsul oilor şi caprelor, producerea brânzei, prepararea pîinii la cuptor sau a mămăligii, hrănitul animalelor de casă, cositul şi prăşitul, clăditul căpiţelor, tăiatul lemnelor etc.). Personaj central este o bătrână, a cărui poveste o descoperim de abia înaintea genericului final: are – sau, mai bine zis, avea în 2001 – 87 de ani şi în ultimii 25 de ani, de când i-a murit soţul, a trăit singură, ruptă complet de lume (inclusiv de satul ei). Din când în când o mai vizitează fiul, care are în grijă oile, sau o fată care o mai ajută cu treburile casei. Mai mănâncă, singură sau însoţită, câte o ciorbă cu pâine sau o mămăligă cu brânză, iar în jurul unei mese se înfiripează singura discuţie mai consistentă (mamă-fiu) din film (durează câteva minute!). Nu are televizor sau radio, doar o „Biblie” roasă de vreme, din care mai citeşte uneori. Cam aşa curge viaţa, aparent neschimbată de o eternitate, a acestui personaj, pe al cărui chip putem citi, în clipele de singurătate, o adâncă suferinţă).

O astfel de abordare antropologică este, fără îndoială, un act de curaj pentru un cineast român. Filmul foarte sensibil şi onest al lui Gheorghe Şfaiţer nu ne vorbeşte despre viaţa în mizerie (pe care ar fi pus accentul mulţi alţi regizori), ci despre teme universale, precum bătrâneţea şi singurătatea. Pe scurt, un documentar adevărat.