Ultima suflarea e lui Antonioni

„Pentru mine a filma înseamnă a trăi”, spunea Michelangelo Antonioni. Deşi nonagenar, paralizat şi incapabil să vorbească, el şi-a dat ultima suflare (dacă acceptăm validitate afirmaţiei sale) acum trei ani, pe platourile de filmare de la „Eros”, producţie colectivă realizată într-o companie surprinzătoare (Steven Soderbergh şi Wong Kar Wai); ne reamintim că, în 1995, cineastul italian fusese secondat de Wim Wenders la „Al di là delle nuvole”.

Mai bizar chiar decât „Al di là delle nuvole” (care, între noi fie vorba, ar putea părea unor necunoscători un episod din serialul „Emanuelle”, în care dialogurile şi monologurile dăştepte nu au alt rol decât să ţină publicul preponderent masculin în faţa ecranului până la următoarea partidă de sex), „Il filo pericoloso delle cose” (segmentul lui Antonioni din „Eros”) are în centru un potenţial ménage à trois vieţuind pe litoralul toscan. Christopher (Christopher Buchholz) şi Cloe (Regina Nemni) alcătuiesc un cuplu incapabil să mai comunice, fiecare dialog dintre ei transformându-se într-o ceartă. Cloe îi reproşează că, în timp ce ea se străduieşte să se ţină cât mai departe de dorinţe, el doreşte întotdeauna să şi le satisfacă. Drept dovadă, Christopher vizitează o tânără şi atrăgătoare vecină, Linda (Luisa Ranieri), şi sfârşeşte, inevitabil, în patul ei. Apoi el pleacă la Paris, iar cele două femei se întâlnesc pe plaja pustie, după ce fiecare a dansat pe nisipul fierbinte în costumul Evei. Din ultima secvenţă înţelegem că şi între ele ar (putea) exista ceva...

Ce fel de poveste mai e şi asta? Să fi ajuns Antonioni, în anii senectuţii, un fel de Mircea Mureşan, care nu mai vrea de la cinema nimic altceva decât oportunitatea de a filma june sexoase, cât mai dezgolite? Asta s-o fi întrebat şi venerabilul critic american Roger Ebert, care a calificat filmul drept un soft-core porn of the most banal variety (probabil are ceva remuşcări acum...). Adevărul e că, dacă vrei să guşti un film de Antonioni, trebuie să renunţi să cauţi în el o poveste clasică, coerentă şi convingătoare. Regizorul italian nu vrea să spună o poveste, ci să creeze o atmosferă, să transmită un sentiment sau o stare, iar în erotism el vede una dintre formele de alienare ale individului contemporan. Astfel, versurile piesei „Michelangelo Antonioni”, compusă pentru „Eros” de Caetano Veloso, ar putea sugera esenţa cinemaului antonionian:

…visione del silenzio... angolo vuoto... pagina senza parole… una lettera scritta sul viso di pietra e vapore... amore… inutile finestra…