Trilogia incomunicabilităţii

În 1960, când „L’avventura” lui Michelangelo Antonioni are premiera mondială la Cannes, publicul este predominant ostil, fapt care-i determină pe mulţi critici şi regizori importanţi să semneze o declaraţie de protest; ulterior, juriul acordă un premiu filmului, „pentru contribuţia remarcabilă la căutarea unui nou limbaj cinematografic”. Spectatorii aveau însă motive să fie nemulţumiţi: regizorul italian le propunea un mister (după un sfert din film, protagonista de până atunci dispare fără urmă), pentru ca apoi, la fel ca în „Blowup”, să refuze să-l dezlege. Scenele fără finalitate, acţiunea minimă şi finalul indecis se vor dovedi amprente stilistice ale lui Antonioni. „L’avventura” reprezintă şi prima colaborare dintre regizor şi Monica Vitti; actriţa o interpretează aici pe prietena cea mai bună a tinerei dispărute (Lea Masari), care are ulterior o relaţie cu iubitul acesteia (Gabriele Ferzetti). Colaborarea dintre cei doi va continua şi în celelalte două filme ale trilogiei care-l va consacra pe Antonioni drept un poet rafinat al iubirilor imposibile (sau imposibil de regăsit), al alienării şi al incomunicabilităţii.

În „La notte” (1961), un fel de „La dolce vita” antonioniană, în care povestea este restrânsă la mai puţin de o zi, Marcello Mastroianni şi Jeanne Moreau întruchipează un cuplu aflat în criză, în timp ce personajul Monicăi Vitti joacă rolul de catalizator al destrămării relaţiei; filmul a câştigat Ursul de Aur la Berlin. În „L’eclisse” (Premiul special al juriului la Cannes în 1962), protagonişti sunt Alain Delon şi aceeaşi Monica Vitti; fiecare are aici unul dintre cele mai reuşite roluri ale carierei. Povestea de dragoste dintre un broker la bursa din Roma şi o traducătoare nu are nici o şansă într-o lume în care – citez aproximativ un personaj feminin din „Al di là delle nuvole” – oamenii aleargă continuu de colo-colo, fără să realizeze că şi-au uitat sufletele în urmă. Unii critici consideră „L’eclisse” cel mai bun film al lui Antonioni; oricum, secvenţa finală, din care lipsesc ambii actori principali, dovedeşte geniul cinematografic al autorului.

Principala cauză a destrămării cuplurilor din filmele lui Antonioni este imposibilitatea de a comunica: bărbaţii consideră, ca Sandro din „L’avventura”, că vorbele sunt din ce în ce mai puţin necesare pe măsură ce relaţia evoluează, ele neputând provoca decât neînţelegeri, în timp ce femeile simt mereu nevoia cuvintelor; treptat, tăcerile ajung să comunice mai mult decât conversaţiile, dar mesajul nu este unul optimist. În plus, bărbaţii sunt în general incapabili să reziste tentaţiilor feminine, ba uneori chiar caută o alternativă (precum Giovanni din „La notte”). Finalul acestui ultim film este sugestiv: pentru a-i explica de ce nu îl mai iubeşte, Lidia îi citeşte soţului o scrisoare pe care el i-o trimisese cu ani în urmă, iar el nu o mai recunoaşte (sau nu se mai recunoaşte în acele cuvinte pline de iubire), căci pasiunea s-a stins de mult...