Morţi şi vii

Ştiţi ce este un „cargo cult” (sau „cult-cargo”, pre vălăhie)? Nu vă gândiţi, rogu-vă, la vreun cult pentru trupa Cargo. Nu ştiţi? Eram precis, vorba marmotei. Ei bine, este vorba de o mişcare religioasă – şi, deseori, politică – „neortodoxă” (după standardele noastre), care se manifestă în special în insulele Melaneziei (inclusiv Papua – Noua Guinee). Culturile-cargo s-au născut ca urmare a contactelor societăţilor tribale cu civilizaţia occidentală. Dintr-un complex de inferioritate, să spunem: mărfurile „civilizatorilor” (adunate sub denumirea de cargo) au fost create de spiritele divine pentru toată lumea, însă albii nu le permit accesul la ele indigenilor, nevrând să-şi piardă puterea asupra lor. Primul cult-cargo cunoscut este mişcarea Tuka, apărută în Fiji în 1885; needless to say, antropologii le studiază de mai bine de un secol. De obicei, termenul cargo cult este folosit peiorativ, o astfel de mişcare religioasă fiind privită cu dispreţ, ca un simplu noian de superstiţii. Fie-mi iertată „docta” introducere, dar ea este necesară pentru a înţelege un film documentar precum „Koriam’s Law and the dead who govern” (Australia-SUA, 2005) de Gary Kildea şi Andrea Simon, care a primit, la ediţia de anul trecut a Astra Film Fest, Premiul Sibiu 2007 Capitală Culturală Europeană. În centru este influenta mişcare Kivung, despre care antropologul australian Andrew Lattas află detalii mai ales de la Peter Avarea, unul dintre înţelepţii satului Matong (Pomio, Papua – Noua Guinee). Mişcarea a fost înfiinţată în 1964 de un carismatic lider local, Koriam, a cărui activitate a fost continuată de alţi Bernard şi Colman; mişcarea s-a răspândit treptat în toată regiunea (în Pomio, când îşi filma documentarul Gary Kildea, erau aniversaţi 34 de ani de Kivung). Practicanţii aspiră la o viaţă mai bună, precum cea a albilor, şi sunt convinşi că această schimbare importantă se va realiza o dată cu învierea strămoşilor morţi, pe care ei îi hrănesc zilnic (îi cinstesc, cum ar veni). Doctrina Kivung îmbină idei creştine (mai ales din „Apocalipsă”) şi... capitaliste (puterea banului). Filmul ne oferă o perspectivă nouă asupra unei teme vechi, dinamitează tradiţionalele demarcaţii dintre autor, personaje şi public şi, deşi poate pune la grea încercare răbdarea unui spectator neinteresat de subiect (are 111 minute), cred că merită văzut – nu doar ca document antropologic, ci şi ca document uman.