Drumul oilor sau drumul onestităţii documentaristice

„La drum” (1998) de Dumitru Budrala (documentare, imagine, sunet şi regie) poate servi cineaştilor români ca model de film documentar cu adevărat onest. Pretextul este o crimă cu autor necunoscut: în martie 1997, stăpânul unei turme de oi este jefuit şi asasinat, iar trupul său, ascuns într-o pădure, este descoperit de Vlad, fiul mezin, la o săptămână după săvârşirea omorului. „La drum” poate fi văzut ca un „Baltagul” pe dos, căci pe cineast nu-l interesează intriga detectivistă şi răzbunarea (de abia la final aflăm că asasinul a fost prins de poliţie după două luni), ci urmărirea străvechiului „drum al oilor”, considerat la fel de romantic şi de periculos precum mai cunoscutele „Drumul mătăsii” sau „Drumul sării”. În fiecare iarnă, ciobanii din Carpaţi pleacă în transhumanţă, la mii de kilometri depărtare de casă, în căutarea ierbii cu care să-şi poată hrăni turmele. Timp de şase săptămâni (până când Vlad este nevoit să revină în satul natal, la parastasul tatălui ucis), cineastul a străbătut, alături de ciobani, câte 20-25 de kilometri zilnic, dormind sub cerul liber şi înfruntând toate vicisitudinile vremii. O mie de oi, cinci măgari, şapte câini ciobăneşti şi patru oieri plătiţi – aceasta este afacerea preluată de tânărul Vlad, care învaţă să devină un veritabil stăpân de turmă. Autorul prezintă extrem de autentic, fără nici o tentativă de cosmetizare, „viaţa amară” de cioban, care, pentru Aron (al doilea personaj principal al filmului), reprezintă „cea mai grea meserie din lume”. Oierul are un dinte împotriva „domnului de la oraş”, care se plânge că brânza e prea scumpă, fără să aibă habar prin câte au trecut ciobanii pentru a o produce, ori bate munţii de plăcere, cu cortul şi sacul de dormit în spinare, şi se întoarce după câteva zile la căminul său călduros („eu nu m-aş duce de unul singur pe munţi, pe dealuri, fără să am animalele cu mine”, zice Aron). Nu lipsesc nici referirile la perioada comunistă, când oierii plăteau bir către ştabii locali, sau la schimbările social-politice de după 1989 (acum, clienţii cei mai buni sunt străinii: arabi, italieni, unguri etc.). Dumitru Budrala nu se dă în lături să filmeze sacrificarea şi jupuirea unui miel, fapte cotidiene ale vieţii ciobanilor; această scenă, care i-ar putea şoca pe „domnii de la oraş”, este însă contrabalansată de multe monologuri amuzante (pentru acelaşi public). Autorul se abţine de la orice comentariu (punctul de vedere exprimat este exclusiv cel al oierilor, lipsind complet voice-over-ul) şi încearcă să nu influenţeze deloc evoluţia personajelor sale, deşi, vrând-nevrând, ele resimt prezenţa aparatului de filmat (de exemplu, după ce vorbeşte despre apetitul sexual nestăvilit al ciobanului întors din transhumanţă, Aron, ruşinat, îşi ascunde capul în cojoc). Onestitatea dusă la extrem şi devotamentul faţă de subiect şi personaje (nişte fiinţe vii şi autentice, pe care nemiloasa civilizaţie modernă riscă să-i piardă pe drum) l-au făcut pe regretatul cineast Mircea Săucan să numească acest film „cel mai frumos documentar românesc pe care l-am văzut”.